Iubirea mării

Din timpuri pierdute-n  uitare
marea  iubea cu ardoare  vântul  ,
împreună se-nălţau spre soare
s-apoi  sărutau   pământul.

Si-n  înspumate atingeri
se împrăştia  iubirea lor,
când vântul   ţinea prelegeri
despre  îmbrăţişarea norilor.

Spre larg porneau   ignorând şi timpul
îmbrăţişaţi se risipeau  uşor,
el  pierdut în nesfârşită zare 
şi  ea, picături  în spumă norilor.

Dar intr-o zi  vântul supărat
a părăsit marea şi-a plecat,
spre alte zări de  ape adorat
de marea  mea  uitând şi de uscat.

Dar alte vânturi  vin din depărtări
cu-mbrăţişări prelungi de valuri
şi  gânduri  se risiprsc  spre zări
în căutarea vechilor  limanuri.